Povestiri - Vladimir Nabokov

„Iar noi sîntem inspiraţia ta, Rusie, frumuseţea ta de necuprins cu mintea, vraja ta veşnică! Şi noi toţi am plecat, izgoniţi de un arpentor nebun. Prietene, acuşi o să mor, spune-mi ceva, spune-mi că mă iubeşti, pe mine, fantomă fără casă, şezi mai aproape, dă-mi mîna... Sfîrîind, lumînarea se stinse. Degete reci îmi atinseră palma, rîsul trist, familiar răsună şi amuţi. Cînd am aprins lumina nu mai era nimeni în fotoliu... nimeni... Doar o mireasmă în odaie, nespus de gingaşă, de mesteacăn şi de muşchi umed...”„Iar noi sîntem inspiraţia ta, Rusie, frumuseţea ta de necuprins cu mintea, vraja ta veşnică! Şi noi toţi am plecat, izgoniţi de un arpentor nebun. Prietene, acuşi o să mor, spune-mi ceva, spune-mi că mă iubeşti, pe mine, fantomă fără casă, şezi mai aproape, dă-mi mîna... Sfîrîind, lumînarea se stinse. Degete reci îmi atinseră palma, rîsul trist, familiar răsună şi amuţi. Cînd am aprins lumina nu mai era nimeni în fotoliu... nimeni... Doar o mireasmă în odaie, nespus de gingaşă, de mesteacăn şi de muşchi umed...”